Dicționar

De câțiva ani îmi tot propuneam să pun la un loc definițiile unor sintagme pe care le-am formulat în cadrul proiectelor la care am lucrat și unde mi s-au cerut clarificări pentru termeni pe care eu îi credeam ultra-obișnuiți pentru limbajul de specialitate. Ocazia de a ”compune” o listă de acest fel am avut-o la începutul lui 2016 când am fost invitată să fac parte din grupul de lucru coordonat de Direcția de Mediu a Primăriei Municipiului București care a avut rolul de a elabora Regulamentul privind elaborarea şi avizarea planurilor de amenajare peisagistică a parcurilor / grădinilor publice, a scuarurilor şi a spaţiilor verzi aferente căilor de circulaţie sau cursurilor de apă existente pe teritoriul Municipiului Bucureşti.

Pornind de la această bază, realizată și cu sprijinul colegelor din acest grup de lucru, am început să dezvolt un dicționar de specialitate pentru domeniul peisagistic la care urmează să adaug în timp definiții și pentru alte sintagme pe care le întâlnesc lucrând în domeniu. 

Sintagmele pentru care am formulat definiții sunt prezentate în ordine alfabetică. Până în prezent am definit sintagme care încep cu literele marcate mai jos cu roșu.


A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S Ș T Ț U V X Y Z


În cazul în care nu găsești aici o definiție pentru un termen sau o sintagmă din domeniul peisagistic care te interesează îmi poți scrie un mesaj utilizând formularul din secțiunea Contact și voi încerca să te ajut în această privință. 



A


Acoperitor de sol – plantă, de regulă lemnoasă, utilizată în unele cazuri pentru acoperirea solului datorită caracteristicilor de creștere (plante care se întind pe sol precum Vinca minor – saschiu / vinca sau Hederea helix – iederă).

Aliniament – compoziție vegetală liniară, alcătuită din arbori plantați pe unul sau mai multe rânduri, care are rolul de a însoți amenajările aferente unor căi de circulație auto / pietonale sau ale unor piețe urbane. Din punct de vedere al conformației elementelor vegetale se disting în acest sens trei tipuri principale, respectiv: aliniamente formate din arbori cu port liber, aliniamente alcătuite din arbori cu port fastigiat și aliniamente realizate din arbori cu port arhitectural. În ceea ce privește alcătuirea, aliniamentele se subîmpart în aliniamente monospecie și aliniamente plurispecie.

Aliniament cu port arhitectural – compoziție vegetală liniară alcătuită din arbori a căror coroană este modificată prin procedee horticole specifice, primind astfel o formă specială (de regulă geometrizată). În cadrul acestui tip de aliniament primează forma arhitecturală a coroanei. Acest tip de aliniament este utilizat în general în amenajări cu o anumită factură istorică sau în cele în care forma geometrică a coroanei arborilor este cerută de constrângeri sau principii specifice de amenajare.

Aliniament cu port fastigiat – compoziție vegetală liniară alcătuită din arbori a căror coroană are o formă fastigiată (cu ramurile îndreptate în sus, cvasi-paralel cu trunchiul) naturală sau creată prin procedee horticole specifice. În cazul acestui tip de aliniament primează înălțimea arborilor înglobați.

Aliniament cu port liber – compoziție vegetală liniară alcătuită din arbori a căror coroană este dezvoltată natural, păstrând forma de bază a speciei din care provin. În cazul acestui tip de aliniament primează dimensiunea coroanei (diametru, volum, etc.) și forma generală a exemplarelor.

Aliniament monospecie – compoziție vegetală liniară alcătuită dintr-o singură specie de arbori. La nivelul Municipiului București, acest tip de aliniament de regăsește de-a lungul căilor de circulație majore sau a aleilor principale din anumite parcuri. Un exemplu în acest sens este aliniamentul alcătuit din exemplare de Quercud rubra (stejar roșu) amplasat de-a lungul aleii de intrare în Parcul Herăstrău din zona Arcului de Triumf.

Aliniament plurispecie – compoziție vegetală liniară alcătuită din exemplare aparținând mai multor specii de arbori. Acest tip de aliniament este o caracteristică a Municipiului București, fiind prezent de regulă de-a lungul arterelor de circulație de categoria a III-a și a IV-a (conform H.C.G.M.B. 66/2006), această prezență nefiind însă limitată numai la acest gen de artere.

Amenajare vegetală – sintagma face referire la totalitatea demersurilor care vizează dispunerea și aspectele calitative ale vegetației în cadrul unui spațiu verde, precum și efectele pe termen lung asupra mediului urban și calității vieții ale acestor demersuri.

Amestec de tip pajiște – mixtură de plante care generează un covor vegetal specific, în care aportul decorativ este dat atât de frunziș cât și de florile sau fructele plantelor. În componența acestui amestec pot fi regăsite atât plante erbacee anuale și bienale cât și specii camefite (plante perene scunde, lemnoase sau erbacee, cu muguri de regenerare, care iernează sub zăpadă) sau hemicriptofite (plante perene care prezintă muguri la colet sau pe rădăcini care rezistă la temperaturile scăzute din timpul iernii servind la refacerea părților aeriene ale plantei – tulpini cu frunze și flori – în perioada de primăvară). Gestionarea suprafețelor ocupate de amestecurile de tip pajiște necesită un consum mai redus de resurse (materiale precum apă / îngrășăminte sau umane – personal care se ocupă de întreținerea suprafețelor) în comparație cu suprafețele acoperite de specii gazonante (vezi și sintagma ”pajiște”).

Arbore – plantă perenă lemnoasă caracterizată, în general, printr-o tulpină distinctă și o coroană (formată din șarpante, crengi și ramuri). Este de reținut faptul că în cazul anumitor specii pot fi întâlnite și exemplare cu mai multe tulpini (multi-tulpinale). În mod obișnuit arborii se împart după înălțimea maximă atinsă la maturitate în trei categorii: arbori de mărimea I cu o înălțime de peste 25 de metri, arbori de mărimea a II-a cu o înălțime situată între 15 și 25 de metri și arbori de mărimea a III-a cu o înălțime situată între 7 și 15 metri.

Arbore / arbust foios – exemplar care face parte dintr-o specie ce are caracteristica de a-și pierde învelișul foliar pe parcursul perioadei reci a anului. Din această categorie fac parte și speciile cu frunziș semi-persistent (care rezistă pe ramuri până toamna târziu, iarna sau chiar primăvara anului următor) precum Carpinus betulus – carpenul sau Lonicera japonica – mâna Maicii Domnului.

Arbore / arbust sempervirescent – exemplar care face parte dintr-o specie ce are caracteristica de a-și păstra învelișul foliar pe tot parcursul anului, din această categorie făcând parte cu precădere specii de arbori din Subîncrengătura Gymnospermae (precum Abies alba – bradul, Picea abies – molidul, Pinus nigra – pinul negru, Taxus baccata – tisa, etc.), dar și specii aparținând Subîncrengăturii Angiospermae (de exemplu Buxus sempervirens – merișor / cimișir).

Arbore bătrân – exemplar care începe să prezinte semne de debilitare cauzate de apropierea de finalul perioadei de viață caracteristică speciei.

Arbore matur – exemplar care a atins dimensiunile maxime caracteristice speciei din care face parte și care se află în perioada de viabilitate.

Arbore nou plantat – exemplar care îndeplinește standardele uzuale pentru materialul dendrologic crescut în pepiniere, care este însoțit de regulp de un sistem de tutorare sau ancorare, având farfurie de udare sau poziție de inserare a balotului vizibile.

Arbore tânăr – exemplar care nu a atins încă dimensiunile maxime caracteristice speciei din care face parte, dar care a trecut de perioada de gestionare specifică pentru arborii nou plantați.

Arbust – plantă perenă lemnoasă care prezintă numeroase ramificații ce pornesc din apropierea solului și care atinge maxim 7 metri înălțime. După înălțimea maximă a tufei, arbuștii se împart în trei categorii distincte: arbuști de mărimea I cu o înălțime de situată între 3 și 7 metri, arbuști de mărimea a II-a cu o înălțime cuprinsă între 1,50 și 3 metri și arbuști de mărimea a III-a cu o înălțime de până la 1,50 metri.

 


C


Compoziție vegetală – reprezintă totalitatea elementelor vegetale care compun și dau caracter unei amenajări, reunite în diverse categorii între care se numără: exemplarele solitare de arbori / arbuști, grupurile de arbori / arbuști, masivele de arbori / arbuști, aliniamentele de arbori, gardurile vii sau alte elemente de topiaria, suprafețele ocupate de plante floricole / graminee / amestecuri de tip pajiște / specii gazonante / acoperitori de sol sau alte elemente vegetale care nu pot fi înscrise în categoriile anterioare.

Condiții pedo-staționale – factori edafici (profil de sol, umiditate, etc.) și climatici care influențează și condiționează atât creșterea cât și dezvoltarea vegetației în cadrul unui teritoriu  (vezi și sintagma ”specie adaptată condițiilor pedo-staționale”).

Creangă – ramificație terțiară a coroanei unui arbore care pornește dintr-o ramură și constituite de regulă o creșterea recentă, anuală (vezi și sintagmele ”șarpantă” și ”ramură”).

 


E


Elaborarea planurilor de amenajare peisagistică – procesul care are ca obiect realizarea documentației necesare (studii preliminare, soluție generală, detalii, etc. prezentate sub formă de piese scrise sau desenate) în vederea amenajări peisagistice a unui spațiu verde urban.

Element de topiaria – element vegetal realizat cu ajutorul tehnicilor specifice practicii topiaria. Pentru realizarea elementelor de topiaria sunt utilizate specii care suportă tăierea / tunderea precum Buxus sempervirens – merișor / cimișir, Ligustrum sp. – lemn câinesc, Taxus baccata – tisă, etc. Elementele de topiaria pot avea atât forme simple (sferă, cub, con, etc.) cât și forme foarte elaborate (reprezentări zoomorfe, obiecte abstracte, etc.).

Exemplar solitar – exemplar de arbore sau arbust amplasat izolat în cadrul unei amenajări, în general cu scopul de a oferi un punct de focalizare sau pentru a sublinia caracterele sale decorative.

 


G


Gard viu – element vegetal liniar, cu înălțime / lățime / lungime variabilă, care are în general rolul de a delimita diverse zone în cadrul unei amenajări. Gardurile vii sunt realizate de regulă din specii de arbori sau arbuști care suportă tăierea / tunderea (de exemplu: Buxus sempervirens – merișor / cimișir, Carpinus betului – carpen, Hibiscus syriacus – zămoșiță de Siria, Ligustrum sp.– lemn câinesc, etc.).

Gazon – suprafață amenajată în cadrul spațiilor exterior cu scop decorativ sau ocazional utilitar, care înglobează plante erbacee a căror înălțime este păstrată prin cosiri  tăieri repetate care generează un covor verde natural (vezi și sintagma ”specii gazonante”).

Graminee – plantă erbacee perenă având de regulă tulpini articulate și frunze lungi și înguste, cu un aspect general de tufă. În general, aceste plante sunt folosite în amenajări în mod asemănător cu arbuștii, câteva exemple în acest sens fiind Festuca glauca – iarba albastră, Miscanthus sinensis – iarba de pampas, Pennisetum orientale – coada pisicii, etc.

Grup – element vegetal alcătuit din mai multe exemplare de arbori / arbuști, care are rolul de a oferi un volum vegetal compact format din exemplare aparținând aceleiași specii.

 


L


Liană – plantă perenă lemnoasă care mai poate fi întâlnită și sub denumirea de arbust urcător, ce are tulpini flexibile care se agață sau se încolăcesc pe un suport (zid, stâlp, arbore, etc.). În lipsa unui suport lianele tind să se dezvolte pe suprafața solului în acest caz fiind denumite de regulă plante târâtoare.

 


M


Masiv – element vegetal alcătuit din exemplare de arbori / arbuști, care acoperă o suprafață considerabilă a unei amenajări, formând în general infrastructura spațiilor verzi de tip parc / grădină publică / scuar și oferind fundalul pentru alte elemente vegetale cu un caracter decorativ mai pronunțat

Material dendrologic – material biologic provenit din pepiniere și destinat amenajărilor peisagistice, reprezentat de arbori, arbuști și liane având dimensiuni și caractere predefinite conform unor standarde specifice referitoare la diverse aspecte, precum: înălțime / diametrul tulpinii / diametrul coroanei / diametrul tufei / mod de livrare (cu rădăcini nude, cu balot, la container, etc.) / perioadă petrecută în pepinieră, etc.

Material săditor – material biologic, în general de factură erbacee sau floricolă, provenit din sere și / sau pepiniere, destinat realizării amenajărilor peisagistice.

 


P


Pajiște – suprafață ocupată de amestecuri de specii erbacee anuale, bienale, camefite și sau hemicriptofite, cu rol utilitar sau decorativ (vezi și sintagma ”amestec de tip pajiște”).

Perioadă de instalare – perioadă necesară plantelor pentru se acomoda și a deveni autonome sau cvasi-autonome în cadrul spațiului unde au fost plantate. În cazul arborilor, această perioadă de stabilitate este atinsă, în general, după minim 2 ani de la instalare. În acest interval arborii necesită o atenție specială ce se materializează de regulă prin udări aplicate mai des decât în cazul arborilor deja instalați și prin utilizarea de sisteme de ancoraj sau tutorare care au rolul de a asigura stabilitatea plantei. Perioada de instalare poate să fie mai mare de 2 ani, durata totală a acesteia fiind stabilită prin planul de gestionare al amenajării, în funcție de necesitățile plantei (condiționările fiind date de specia din care face planta, de dimensiunile plante, de forma acesteia, amplasament, etc).

Plantă aromatică – specie erbacee, în general perenă, ale cărei frunze / tulpini / flori emană un miros plăcut specific datorat unor substanțe care intră în compoziția plantei. Exemple în acest sens sunt: Lavandula angustifolia – lavanda, Mentha longifolia – menta, Ocimum basilicum – busuiocul.

Plantă erbacee – plantă care are tulpina subțire, fragedă, ne-lignificată, de obicei verde.

Plantă floricolă – plantă erbacee sau semi-lemnoasă cu caracter decorativ, utilizată în amenajarea spațiilor verzi. În funcție de ciclul de viață și sezonul de folosire, aceste plante se grupează în: plante floricole anuale, plante floricole bienale și plante floricole perene.

Plantă floricolă anuală – plantă erbacee cu caracter decorativ cu ciclu vital de un an, care este utilizată de regulă în amenajări în sezonul de vară. Din această categorie de plante fac parte specii precum: Arctotis grandis – arctotis, Begonia semperflorens – begonia, Dianthus caryophyllus – garoafa de vară, Calendula officinalis – gălbeneaua, Petunia sp. -petunia, Portulaca grandiflora – floarea de piatră, Tagetes erecta – crăița, Zinnia elegans – cârciumăreasă, etc.

Plantă floricolă bienală – plantă erbacee cu caracter decorativ cu ciclu vital de doi ani, care este utilizată în general în amenajări în sezonul de primăvară și toamnă. De regulă, pe parcursul primului an planta își dezvoltă rădăcina, tulpina și frunzele, iar în cursul celui de-al doilea an produce flori, fructe și semințe (de exemplu: Althaea rosea – nalba de grădină, Bellis perennis – părăluța, Dianthus barbatus – garoafa turcească, Digitalis purpurea – degețelul, Viola wittrockiana– panseluța).

Plantă floricolă perenă – plantă erbacee sau semi-lemnoasă cu caracter decorativ cu ciclu vital de mai mulți ani, care are însă în general capacitatea de a se menține în formațiunile florale timp de aproximativ 5 ani. Aceste plante înfloresc repetat mai mulți ani la rând, trecând însă anual printr-o perioadă de repaus care se datorează fie căldurii excesive din timpul verii, fie frigului din perioada de iarnă. Plantele de acest tip se împart în două categorii în funcție de organele care le asigură supraviețuirea de la un an la altul (muguri, bulbi, rizomi, etc.), respectiv:

(1) specii hemicriptofite care prezintă muguri la colet sau pe rădăcini care rezistă la temperaturile scăzute din timpul iernii servind la refacerea părților aeriene ale plantei (tulpini cu frunze și flori) în perioada de primăvară (de exemplu: Chrysanthemum indicum – crizantema, Hosta glauca – crinul de toamnă, Paeonia officinalis – bujorul);

(2) specii perene geofite care au în pământ organe specializate în depozitarea substanțelor de rezervă și în asigurarea perpetuării și înmulțirii plantei, care pot fi bulbi (Hyacinthus orientalis – zambila, Narcissus pseudonarcissus – narcisa, Tulipa gesneriana – laleaua, etc.), tuberobulbi (Gladiolus sp. – gladiola), rizomi (Canna indica – canna, Iris germanica – sânjenelul, etc.) sau rădăcini tuberizate (Dahlia variabilis – dalia) și care de regulă trebuie scoase din pâmănt și replantate în primăvara următoare.

Plantă perenă – plantă care se dezvoltă pe parcursul mai multor ani. Plantele perene se împart după habitus în plante lemnoase (arbori, arbuști, subarbuști și liane) și plante erbacee. După felul în care se dezvoltă, plantele perene pot fi ortotrope (cu creștere verticală) sau plagiotrope (adică târâtoare sau repente). În funcție de înflorire și fructificație acestea se mai subîmpart în plante care înfloresc și fructifică o singură dată (plante monocarpice) și plante care înfloresc și fructifică de mai multe ori în viață (care, de regulă, sunt denumite generic plante perene).

Profil vegetal – sintagma se referă la totalitatea elementelor vegetale (arbori, arbuști, liane, subarbuști, garduri vii, plante floricole, graminee, specii gazonante, acoperitori de sol, etc.) înglobate de o amenajare.

 


R


Ramură – ramificație secundară a coroanei unui arbore care pornește dintr-o șarpantă și care constituie suport pentru crengi (vezi și sintagmele ”șarpantă” și ”creangă”).

 


S


Sac de udare cu eliberare lentă (slow release watering bag) – sistem de udare utilizat de regulă în cazul arborilor nou plantați sau a arborilor tineri. Acest sistem este folosit pentru a evita saturarea solului cu apă (care poate afecta iremediabil rădăcina arborelui), asigurând asimilarea treptată a apei de către plante. În cazul arborilor nou plantați, sacul de udare cu eliberare lentă ajută la reducerea stresului indus de transplantare, care este amplificat de lipsa apei. Utilizarea acestui sistem de udare elimină consumul inutil de apă cauzat prin împrăștiere sau evaporare la sistemele clasice (udare cu furtunul, udare prin aspersiune, etc.).

Specie – categorie sistematică fundamentală, subordonată genului, care cuprinde plante cu trăsături și însușiri comune (port, tipul de frunză, tipul de floare, etc.). Specia este definită de regulă printr-o denumire științifică (în limba latină) precum și de una sau mai multe denumiri populare (de exemplu: Quercus robur – stejar). În cadrul unor specii au fost create și cultivaruricare reprezintă varietăți ale speciilor de bază în cazul cărora unul sau mai multe caractere (mărimea florii / forma florii / culoarea florii / culoarea frunzișului / forma frunzei, etc.) au fost modificate. Câteva exemple în acest sens sunt: Hibiscus syriacus ‘Boule de Feu’ – varianta a speciei de bază Hibiscus syriacus (zămoșiță de Siria) cu flori involte violacee, Prunus cerasifera ‘Pisardii’ – corcodușul roșu în cazul căruia culoarea frunzișului a fost transformată din verdele speciei de bază (Prunus cerasifera – corcoduș) în grena, Quercus robur ‘Fastigiata’ – cultivar cu ramuri fastigiate (îndreptate în sus, paralel cu trunchiul) al speciei de bază Quercus robur (stejar), Rhus typhina ‘Disecta’ – variantă a oțetarului (Rhus typhina) în cazul căreia foliolele care compun frunza au margini puternic sectate dând astfel un aspect diafan furnzișului. În cazul trandafirilor precum și a arborilor și arbuștilor fructiferi aceste varietăți poartă de obicei denumirea de soiuri(exemple de soiuri de meri: Jonagold, Rubra Precoce, Golden Delicious, etc.).

Specie adaptată condițiilor pedo-staționale – specie capabilă să se dezvolte optim în condițiile edafice și de climă ce caracterizează spațiul în care este amplasată sau în care urmează a fi inserată. Capacitatea de dezvoltare optimă în condițiile pedo-staționale caracteristice spațiului oferă posibilitatea de gestionare a vegetației cu un consum minim de resurse. Din această categorie pot face parte atât specii indigene (autohtone) pentru teritoriul din care face parte spațiul cât și specii alohtone – caracteristice altor areale. Speciile alohtone adaptate condițiilor pedo-staționale sunt reprezentate de specii aclimatizate (de regulă prin intervenția omului) pentru a se dezvolta adecvat în condiții diferite față de arealul de origine. Un exemplu în acest sens pentru Municipiul București este Quercus rubra – stejarul roșu originar din America de Nord care în prezent este o specie aclimatizată pentru condițiile specifice orașului, fiind prezent în multe din amenajările din nordul capitalei alături de specia indigenă Quercus robur – stejar (vezi și sintagma ”condiții pedo-staționale”).

Specii gazonante – plante erbacee, de regulă perene, care suportă tăierea / tunderea putând fi astfel utilizarea în amestecuri care au ca scop crearea unui covor verde natural în cadrul unor amenajări. Aportul decorativ este dat în acest caz de frunzișul plantelor (vezi și sintagma ”gazon”).

Subarbust – plantă perenă ale cărei tulpini sunt lemnoase numai la bază, părțile superioare ale acestora fiind erbacee (acestea sunt afectate frecvent de ger în timpul iernii).

Suprafață cu rol decorativ – zonă amenajată în cadrul unui spațiul verde pornind de la o anumită concepție, care necesită un de regulă o gestionare intensivă, creată cu scopul de a accentua aspecte compoziționale ale respectivului spațiu verde.

 


Ș


Șarpantă – ramură principală care pornește din trunchi și care domină structura aeriană a unui arbore, constituind infrastructura de bază a coroanei. Șarpanta constituie suportul pentru ramuri și crengi (vezi și sintagmele ”ramură” și ”creangă”).

 


T


Tăieri de elagare – lucrări specifice care constau în tăierea ramurilor din partea de jos a coroanei arborilor cu scopul de a poziționa nivelul de inserare al acesteia pe trunchi la o cotă superioară.

Topiaria – este practica prin intermediul căreia plantele sunt modelate prin tăiere în vederea realizării unor forme geometrice sau artistice. În cadrul acestei practici, plantele sunt supuse unor procedee specifice care au rolul de a ghida creșterea acestora pentru obținerea formelor dorite.

 


U


Unitate de peisaj urban – structură spațială urbană ce include elemente arhitecturale, vegetale și de altă factură ce determină un peisaj coerent cu caracter și identitate clare și distincte.

 


V


Volum foliar – se referă la suprafața biologică activă a coroanei plantelor lemnoase caracteristică la mijlocul sezonului de vegetație cu rol în dezvoltarea plantei, dar și în absorbția dioxidului de carbon, în eliberarea oxigenului în atmosferă, în reținerea noxelor și pulberilor, etc. Eficiența volumului foliar este amplificată prin crearea de structuri heterogene verticale, pe paliere de vegetație și, prin urmare, a suprafeței bioactive în raport cu suprafața ocupată. De exemplu, suprafața biologică activă în cazul arborilor, prin intermediul căreia se face schimbul de energie și materie cu mediul înconjurător, este de aproximativ 5-15 ori mai mare decât cea oferită de plantele erbacee pentru același suprafață ocupată.

 

(Visited 43 times, 1 visits today)