dicționar

Plantă, de regulă lemnoasă, utilizată în unele cazuri pentru acoperirea solului datorită caracteristicilor de creștere (plante care se întind pe sol precum Vinca minor – saschiu / vinca sau Hederea helix – iederă).

Compoziție vegetală liniară, alcătuită din arbori plantați pe unul sau mai multe rânduri, care are rolul de a însoți amenajările aferente unor căi de circulație auto / pietonale sau ale unor piețe urbane. Din punct de vedere al conformației elementelor vegetale se disting în acest sens trei tipuri principale, respectiv: aliniamente formate din arbori cu port liber, aliniamente alcătuite din arbori cu port fastigiat și aliniamente realizate din arbori cu port arhitectural. În ceea ce privește alcătuirea, aliniamentele se subîmpart în aliniamente monospecie și aliniamente plurispecie.

Compoziție vegetală liniară alcătuită din arbori a căror coroană este modificată prin procedee horticole specifice, primind astfel o formă specială (de regulă geometrizată). În cadrul acestui tip de aliniament primează forma arhitecturală a coroanei. Acest tip de aliniament este utilizat în general în amenajări cu o anumită factură istorică sau în cele în care forma geometrică a coroanei arborilor este cerută de constrângeri sau principii specifice de amenajare.

Compoziție vegetală liniară alcătuită din arbori a căror coroană are o formă fastigiată (cu ramurile îndreptate în sus, cvasi-paralel cu trunchiul) naturală sau creată prin procedee horticole specifice. În cazul acestui tip de aliniament primează înălțimea arborilor înglobați.

Compoziție vegetală liniară alcătuită din arbori a căror coroană este dezvoltată natural, păstrând forma de bază a speciei din care provin. În cazul acestui tip de aliniament primează dimensiunea coroanei (diametru, volum etc.) și forma generală a exemplarelor.

Compoziție vegetală liniară alcătuită dintr-o singură specie de arbori. La nivelul Municipiului București, acest tip de aliniament de regăsește de-alungul căilor de circulație majore sau a aleilor principale din anumite parcuri. Un exemplu în acest sens este aliniamentul alcătuit din exemplare de Quercud rubra (stejar roșu) amplasat de-a lungul aleii de intrare în Parcul Herăstrău din zona Arcului de Triumf.

Compoziție vegetală liniară alcătuită din exemplare aparținând mai multor specii de arbori. Acest tip de aliniament este o caracteristică a Municipiului București, fiind prezent de regulă de-a lungul arterelor de circulație de categoria a III-a și a IV-a (conform H.C.G.M.B. nr. 66/2006), această prezență nefiind însă limitată numai la acest gen de artere.

Sintagma face referire la totalitatea demersurilor care vizează dispunerea și aspectele calitative ale vegetației în cadrul unui spațiu verde, precum și efectele pe termen lung asupra mediului urban și calității vieții ale acestor demersuri.

Amestec de plante care generează un covor vegetal specific, în carea portul decorativ este dat atât de frunziș cât și de florile sau fructele plantelor. În componența acestui amestec pot fi regăsite atât plante erbacee anuale și bienale cât și specii camefite (plante perene scunde, lemnoase sau erbacee, cu muguri de regenerare, care iernează sub zăpadă) sau hemicriptofite (plante perene care prezintă muguri la bază sau pe rădăcini care rezistă la temperaturile scăzute din timpul iernii servind la refacerea părților aeriene ale plantei – tulpini cu frunze și flori – în perioada de primăvară). Gestionarea suprafețelor ocupate de amestecurile de tip pajiște necesită un consum mai redus de resurse (materiale precum apă / îngrășăminte sau umane – personal care se ocupă de întreținerea suprafețelor) în comparație cu suprafețele acoperite de specii gazonante (vezi și sintagma pajiște).

Plantă perenă lemnoasă caracterizată, în general, printr-o tulpină distinctă și o coroană (formată din șarpante, crengi și ramuri). Este de reținut faptul că în cazul anumitor specii pot fi întâlnite și exemplare cu mai multe tulpini (multi-tulpinale). În funcție de înălțimea maximă atinsă la maturitate, arborii se împar în mod obișnuit în trei categorii: arbori de mărimea I cu o înălțime de peste 25 de metri, arbori de mărimea a II-a cu o înălțime situată între 15 și 25 de metri și arbori de mărimea a III-a cu o înălțime care variază între 7 și 15 metri.

Exemplar care face parte dintr-o specie ce are caracteristica de a-și pierde învelișul foliar pe parcursul perioadei reci a anului. Din această categorie fac parte și speciile cu frunziș semi-persistent (care rezistă pe ramuri până toamna târziu, iarna sau chiar primăvara anului următor) precum Carpinus betulus – carpenul sau Lonicera japonica – mâna Maicii Domnului.

Exemplar care face parte dintr-o speciece are caracteristica de a-și păstra învelișul foliar pe tot parcursul anului, din această categorie făcând parte cu precădere specii de arbori din Subîncrengătura Gymnospermae, precum Abies alba – bradul, Picea abies – molidul, Pinus nigra – pinul negru, Taxus baccata – tisa, etc.), dar și specii aparținând Subîncrengăturii Angiospermae cum este de exemplu specia Buxus sempervirens – merișor / cimișir.

Exemplar care începe să prezinte semne de debilitare cauzate de apropierea de finalul perioadei de viață caracteristică speciei.

Exemplar care a atins dimensiunile maxime caracteristice speciei din care face parte și care se află în perioada de viabilitate.

Exemplar care îndeplinește standardele uzuale pentru materialul dendrologic crescut în pepiniere, care a fost înserat în cadrul unei amenajări și care este însoțit de regulă de un sistem de tutorare sau ancorare, având farfurie de udare sau poziție de inserarea balotului vizibile.

Arbore plantat în mediul urban a cărui formare a fost fi nalizată. Formarea are rolul de a genera în final un exemplar echilibrat, cu caracteristici fizice predeterminate (cum ar fi : nivelul de inserție a coroanei, exemplar cu lider principal sau exemplar multi-tulpinal etc.) capabil să se dezvolte optim în raport cu costrângerile caracteristice mediului construit.

Exemplar care nu a atins încă dimensiunile maxime caracteristice speciei din care face parte, dar care a trecut de perioada de gestionare specifică pentru arborii nou plantați.

Plantă perenă lemnoasă care prezintă numeroase ramificații ce pornesc din apropierea solului și care atinge maxim 7 metri înălțime. După înălțimea maximă a tufei, arbuștii se împart în trei categorii distincte: arbuști de mărimea I cu o înălțime de situată între 3 și 7 metri, arbuști de mărimea a II-a cu o înălțime ce variază între 1,50 și 3 metri și arbuști de mărimea a III-a cu o înălțime de până la 1,50 metri.

Reprezintă totalitatea elementelor vegetale care compun și dau caracter unei amenajări, reunite în diverse categorii între care se numără: exemplarele solitare de arbori / arbuști, grupurile de arbori / arbuști, masivele de arbori / arbuști, aliniamentele de arbori, gardurile vii sau alte elemente de topiaria (forme conduse prin tăieri specifice), suprafețele ocupate de plante floricole / graminee /amestecuri de tip pajiște / specii gazonante / acoperitori de sol sau alte elemente vegetale care nu pot fi înscrise în categoriile anterioare.

Factori edafici (profil de sol, umiditate etc.) și climatici care inflențează și condiționează atât creșterea cât și dezvoltarea vegetației în cadrul unui teritoriu (vezi și sintagma specie adaptată condițiilor pedo-staționale).

Ramificație terțiară a coroanei unui arbore care pornește dintr-o ramură și constituite de regulă o creșterea recentă, anuală (vezi și sintagmele șarpantă și ramură).

Procesul care are ca obiect realizarea documentației necesare (studii preliminare, soluție generală, detalii etc. prezentate sub formă de piese scrise și/sau desenate) în vederea amenajări peisagistice a unui spațiu verde urban.

Operație de eliminare a ramurilor din partea de jos a coroanei unui arbore. Această operație este realizată de regulă cu scopul de a ridica nivelul de inserție al coroanei. De exemplu, în cazul arborilor de aliniament elagarea se realizează pentru a permite circulația autovehiculelor în siguranță, dar și pentru a evita rănirea arborilor cazuată de smulgerea sau ruperea ramurilor.

Element vegetal realizat cu ajutorul tehnicilor specifice practicii topiaria. Pentru realizarea elementelor de topiaria sunt utilizate specii care suportă tăierea / tunderea precum Buxus sempervirens – merișor /cimișir, Ligustrum sp. – lemn câinesc sau Taxus baccata – tisă. Elementele de topiaria pot avea atât forme simple (sferă, cub, con etc.) cât și forme foarte elaborate (reprezentări zoomorfe, obiecte abstracte etc.).

Exemplar de arbore sau arbust am plasat izolat în cadrul unei amenajări, în general cu scopul de a oferi un punct de focalizare sau pentru a sublinia caracterele sale decorative.

Element vegetal liniar, cu înălțime / lățime / lungime variabilă, care are în general rolul de a delimita diverse zone în cadrul unei amenajări. Gardurile vii sunt realizate de regulă din specii de arbori sau arbuști care suportă tăierea / tunderea, cum ar fi de exemplu: Buxus sempervirens – merișor /cimișir, Carpinus betulus – carpen, Hibiscus syriacus – zămoșiță de Siria sau Ligustrum sp. – lemn câinesc.

Suprafață amenajată în cadrul spațiilor exterioare cu scop decorativ sau ocazional utilitar, care înglobează plante erbacee a căror înălțime este păstrată prin cosiri / tăieri repetate care generează un covor verde natural (vezi și sintagma specii gazonante).

Plantă erbacee perenă având de regulă tulpini articulate și frunze lungi și înguste, cu un aspect general de tufă. În general, aceste plante sunt folosite în amenajări în mod asemănător cu arbuștii, câteva exemple în acest sens fiind Festuca glauca – iarba albastră, Miscanthus sinensis – iarba de Pampas sau Pennisetum orientale – coada pisicii.

Element vegetal alcătuit din mai multe exemplare de arbori / arbuști / plante eracee, care are rolul de a oferi un volum vegetal compact format din exemplarea parținând aceleiași specii.

Element vegetal alcătuit din exemplare de arbori / arbuști, care acoperă o suprafață considerabilă a unei amenajări, constituind în general infrastructura vegetală principală a spațiilor verzi de tip parc / grădină publică / scuar și oferind fundalul pentru alte elemente vegetale cu un caracter decorativ mai pronunțat.

Material biologic provenit din pepiniere și destinat amenajărilor peisagistice, reprezentat de arbori, arbuști și liane având dimensiuni și caractere predefinite conform unor standarde specifice referitoare la diverse aspecte precum: înălțimea, diametrul tulpinii, diametrul coroanei, diametrul tufei, modul de livrare (cu rădăcini nude, cu balot, la container etc.) sau perioadă petrecută în pepinieră.

Material biologic, în general de factură erbacee sau floricolă, provenit din sere și / sau pepiniere, destinat realizării amenajărilor peisagistice.

Suprafață ocupată de amestecuri de specii erbacee anuale, bienale, camefite și / sau hemicriptofite, cu rol utilitar sau decorativ (vezi și sintagma amestec de tip pajiște).

Perioadă necesară plantelor pentru se a comoda și a deveni autonome sau cvasi-autonome în cadrul spațiului unde au fost plantate. În cazul arborilor, această perioadă de stabilitate este atinsă, în general, după minim 2 ani de la instalare. În acest interval arborii necesită o atenție specială ce se materializează de regulă prin udări aplicate mai des decât în cazul arborilor deja instalați și prin utilizarea de sisteme de ancoraj sau tutorare care au rolul de a asigura stabilitatea plantei. Perioada de instalare poate să fie mai mare de 2 ani, durata totală a acesteia fiind stabilită prin planul de gestionare al amenajării, în funcție de necesitățile plantei. În acest sens, condiționările sunt date de specia din care face planta, de dimensiunile plantei în momentul plantării, de forma acesteia, de amplasament etc.

Specie erbacee, în general perenă, ale cărei frunze / tulpini / flori emană un miros plăcut specific datorat unor substanțe care intră în compoziția plantei. Exemple în acest sens sunt: Lavandula angustifolia –lavanda, Mentha longifolia – menta sau Ocimum basilicum – busuiocul.

Plantă care are tulpina subțire, fragedă, ne-lignificată, de obicei verde.

Plantă erbacee sau semi-lemnoasă cu caracter decorativ, utilizată în amenajarea spațiilor verzi. În funcție de ciclul de viață și sezonul de folosire, aceste plante se grupează în: plante floricole anuale, plante floricole bienale și plante floricole perene.

Plantă erbacee cu caracter decorativ cu ciclu vital de un an, care este utilizată de regulă în amenajări în sezonul cald. Din această categorie de plante fac parte specii precum: Arctotis grandis – arctotis, Begonia semperflorens – begonia, Dianthus caryophyllus – garoafa de vară, Calendula officinalis – gălbeneaua, Petunia sp. – petunia, Portulaca grandiflora – floarea de piatră, Tagetes erecta – crăița sau Zinnia elegans – cârciumăreasa.

Plantă erbacee cu caracter decorativ cu ciclu vital de doi ani, care este utilizată în general în amenajări în sezonul cald. De regulă, pe parcursul primului an planta își dezvoltă rădăcina, tulpina și frunzele, iar în cursul celui de-al doilea an produce flori, fructe și semințe. exemple în acest sens sunt specii precum: Althaea rosea – nalba de grădină, Bellis perennis –părăluța, Dianthus barbatus – garoafa turcească, Digitalis purpurea – degețelul sau Viola wittrockiana – panseluța.

Plantă erbacee sau semi-lemnoasă cu caracter decorativ cu ciclu vital de mai mulți ani, care are însă în general capacitatea de a se menține în formațiunile florale timp de aproximativ 5 ani. Aceste plante înfloresc repetat mai mulți ani la rând, trecând însă anual printr-o perioadă de repaus care se datorează fie căldurii excesive din timpul verii, fie frigului din perioada de iarnă. Plantele de acest tip se împart în două categorii în funcție de organele care le asigură supraviețuirea de la un an la altul (muguri, bulbi, rizomi etc.), respectiv: (1) specii hemicriptofite care prezintă muguri la colet sau pe rădăcini care rezistă la temperaturile scăzute din timpul iernii, servind la refacerea părților aeriene ale plantei (tulpini cu frunze și flori) în perioada de primăvară, cum ar fi spre exemplu: Chrysanthemum indicum – crizantema, Hosta glauca – crinul de toamnă sau Paeonia officinalis – bujorul; (2) specii perene geofite care au în pământ organe specializate în depozitarea substanțelor de rezervă și în asigurarea perpetuării și înmulțirii plantei, care pot fi bulbi (cum este cazul speciilor precum Hyacinthus orientalis – zambila, Narcissus pseudonarcissus – narcisa sau Tulipa gesneriana – laleaua), tuberobulbi (la specii precum Gladiolus sp. – gladiola), rizomi (la specii Canna indica – canna sau Iris germanica – stânjenelul) sau rădăcini tuberizate (precum în cazul speciei Dahlia variabilis – dalia) și care de cele mai multe ori trebuie scoase din pământ și replantate în primăvara următoare.

Plantă care se dezvoltă pe parcursul mai multor ani. Plantele perene se împart după habitus în plante lemnoase (arbori, arbuști, subarbuști și liane) și plante erbacee. După felul în care se dezvoltă, plantele perene pot fi ortotrope (cu creștere verticală) sau plagiotrope (adică târâtoare sau repente). În funcție de înflorire și fructificație acestea se mai subîmpart în plante care înfloresc și fructifică o singură dată (plante monocarpice) și plante care înfloresc și fructifică de mai multe ori în viață (care, de regulă, sunt denumite generic plante perene).    

Termenul se referă la totalitatea elementelor vegetale (arbori, arbuști, liane, subarbuști, garduri vii, plante floricole, graminee, specii gazonante, acoperitori de sol etc.) înglobate într-o amenajare.

Ramificație secundară a coroanei unui arbore care pornește dintr-o șarpantă și care constituie suport pentru crengi (vezi și sintagmele șarpantă și creangă).

[în engleză: slow release watering bag] Sistem de udare utilizat de regulă în cazul arborilor nou plantați sau a arborilor tineri. Acest sistem este folosit pentru a evita saturarea solului cu apă (care poate afecta iremediabil rădăcina arborelui), asigurând asimilarea treptată a apei de către plante. În cazul arborilor nou plantați, sacul de udare cu eliberare lentă ajută la reducerea stresului indus de transplantare, care este amplificat de lipsa apei. Utilizarea acestui sistem de udare elimină consumul inutil de apă cauzat prin împrăștiere sau evaporare la sistemele clasice (udare cu furtunul, udare prin aspersiune etc.).

Ramură principală care pornește din trunchi și care domină structura aeriană a unui arbore, constituind infrastructura de bază a coroanei. Șarpanta constituie suportul pentru ramuri și crengi (vezi și sintagmele ramură și creangă).

Categorie sistematică fundamentală, subordonată genului, care cuprinde plante cu trăsături și însușiri comune (port, tipul de frunză, tipul de floare etc.). Specia este definită de regulă printr-o denumire științifică (în limba latină) precum și de una sau mai multe denumiri populare (de exemplu: Quercus robur – stejar). În cadrul unor specii au fost create și cultivaruri care sunt varietăți ale speciilor de bază în cazul cărora unul sau mai multe caractere (mărimea florii / forma florii / culoarea florii/ culoarea frunzișului / forma frunzei etc.) au fost modificate de om. Câteva exemple în acest sens sunt: Hibiscus syriacus 'Boule de Feu' care este o variantă a speciei de bază Hibiscus syriacus (zămoșiță de Siria) cu flori involte violacee; Prunus cerasifera 'Pisardii' (corcodușul roșu) în cazul căruia culoarea frunzișului a fost transformată din verdele speciei de bază Prunus cerasifera (corcoduș) în grena; Quercus robur 'Fastigiata' care este un cultivar cu ramuri fastigiate (îndreptate în sus, paralel cu trunchiul) al speciei debază Quercus robur (stejar); Rhus typhina 'Disecta' care este o variantă a oțetarului (Rhus typhina) în cazul căreia foliolele care compun frunza au margini puternic sectate, dând astfel un aspect diafan frunzișului. În cazul trandafirilor precum și a arborilor / arbuștilor fructiferi aceste varietăți poartă de obicei denumirea de soiuri, în acest sens exemple fiind soiurile de măr precum Jonagold, Rubra Precoce sau Golden Delicious.

Specie capabilă să se dezvolte optim în condițiile edafice și de climă ce caracterizează spațiul în care a crescut sau în care urmează a fi inserată. Capacitatea de dezvoltare optimă în condițiile pedo-staționale caracteristice spațiului oferă posibilitatea de gestionare a vegetației cu un consum minim de resurse. Din această categorie pot face parte atât specii indigene (autohtone) pentru teritoriul din care face parte spațiul respectiv cât și specii alohtone – caracteristice altor areale. Speciile alohtone adaptate condițiilor pedo-staționale sunt reprezentate de specii aclimatizate (de regulă prin intervenția omului) pentru a se dezvolta adecvat în condiții diferite față de cele din arealul de origine. Un exemplu în acest sens pentru Municipiul București este Quercus rubra – stejarul roșu originar din America de Nord care în prezent este o specie aclimatizată pentru condițiile specifice capitalei României, fiind prezent în multe din amenajările din nordul orașului alături de specia indigenă Quercus robur – stejar (vezi și sintagma condiții pedo-staționale).

Plante erbacee, de regulă perene, care suportă tăierea / tunderea putând fi astfel utilizate în amestecuri care au ca scop crearea unui covor verde natural în cadrul unor amenajări. Aportul decorativ este dat în acest caz de frunzișul plantelor (vezi și sintagma gazon).

Plantă perenă ale cărei tulpini sunt lemnoase numai la bază, părțile superioare ale lor fiind erbacee. Acestea nu ajung să se lignifice în cursul sezonului de vegetație și sunt afectate frecvent de ger în timpul iernii.

Zonă amenajată în cadrul unui spațiul verde pornind de la un anumir concept, care necesită de regulă o gestionare intensivă, creată cu scopul de a accentua aspecte compoziționale ale respectivului spațiu verde (intrări, monumente etc.).

Lucrări specifice care constau în tăierea ramurilor din partea de jos a coroanei arborilor cu scopul de a poziționa nivelul de inserare al acesteia pe trunchi la o cotă superioară.

Este practica prin intermediul căreia plantele sunt modelate prin tăiere în vederea realizării unor forme geometrice sau artistice. În cadrul acestei practici, plantele sunt supuse unor procedee specifice care au rolul de a ghida creșterea lor pentru obținerea formelor dorite.

Structură spațială urbană ce include elemente arhitecturale, vegetale și de altă factură ce determină un peisaj coerent cu caracter și identitate clare și distincte.

Sintagma face referire la suprafața biologică activă a coroanei plantelor lemnoase caracteristică la mijlocul sezonului de vegetație cu rol în dezvoltarea plantei, dar și în absorbția dioxidului de carbon, în eliberarea oxigenului în atmosferă, în reținerea noxelor și pulberilor etc. Eficiența volumului foliar este amplificată prin crearea de structuri heterogene verticale, pe palierede vegetație și, prin urmare, a suprafeței bioactive în raport cu suprafața ocupată. De exemplu, suprafața biologică activă în cazul arborilor, prin intermediul căreia se face schimbul de energie și materie cu mediul înconjurător, este de aproximativ 5-15 ori mai mare decât cea oferită de plantele erbacee pentru același suprafață ocupată.