Aliniamentul din Herăstrău la 1 iulie 2016

Acest articol a fost publicat inițial pe vechiul meu site, dianaculescu.wordpress.com, pe 2 iulie 2016.

La întrebarea unui coleg cu privire la situația aliniamentul din Herăstrău care a fost tăiat în februarie 2014, m-am hotărât să trec azi scurt pe acolo. Scopul a fost acela de a verifica ce s-a mai întâmplat între timp și de a documenta foto diverse aspecte.

Reamintesc faptul că, înainte de ”toaletarea” aliniamentului, forma arborilor era cea din imaginea de mai jos.

sursă imagine: Adi Jinga

Aliniamentul arată la 1 iulie 2016 precum se poate observa în imaginea de mai jos.

Țin minte că, pe vremea când aliniamentul nu fusese ciumpăvit, de când coborai din bus-ul RATB în stația de la Arcul de Triumf, te lovea o boare de răcoare. Acum poate să stea toată lumea liniștită pentru ca se poate face plajă. Deși nu știu câți doritori există pentru că în proporție de 99,99 % singurii care foloseau aleea centrală azi erau bicicliștii și doi polițiști călare.

Mă rog, cel mai probabil oamenii respectivi nu au nici o vină pentru faptul că ”șeful” îi trimite să taie frunză la câini ca să își câștige pâinea. Sau să adune pentru asta frunze uscate în saci negri de plastic. Dar șeful are. Și șeful șefului are. Și șeful șefului șefului. Adică toți acei oameni care ar trebui să știe ce resurse umane sunt necesare pentru a menține viabil spațiul verde urban și vegetația aferentă acestuia. Pentru că de’asta sunt angajați, nu?!

Între timp însă, multe persoane plătite din bani publici sunt ocupate în perioada asta cu adunatul frunzelor. Și procesul este extrem de laborios. Niște angajați trebuie să treacă cu o suflantă și să așeze frunzele în linie dreaptă. Apoi, alți angajați strâng cu greblele în grămezi frunzele care au fost aliniate înainte. În urma lor alți angajați pun grămezile respective în saci de plastic. Apoi sacii de plastic sunt urcați într-o mașină. Ce se mai întâmplă de aici încolo nu prea sunt sigură. Dar sunt gata să bag mâna în foc pentru faptul că nimeni nu își pune problema să facă niște compost din frunzele strânse cu atâta migală. De ce să produci o resursă când poți să o cumperi?! Din banii contribuabililor, desigur.

Ca să previn reacțiile adverse venite din partea unor părerologi de meserie admit de bună voie faptul că autoritățile din țările alea civilizate amintite mai sus se mai întâmplă să mai strângă și ele frunzele căzute prin parcuri toamna. Dar fac asta profesionist. Adică nu în tot parcul odată și nu oricând. Fraierii ăștia de administrează orașe care ne plac nou tare mult când mergem ”în străinătate” nu se chinuie să strângă frunzele până la finalul toamnei. Respectiv momentul acela când au căzut deja toate frunzele. Sau momentul acela în care s-au scuturat toate frunzele care nu sunt semi-persistente și care nu au obiceiul să rămână pe ramuri până spre primăvara următoare. Momentul acesta se petrece la noi în București pe la mijlocul sau finalul de noiembrie. Uneori chiar la început de decembrie. Depinde foarte tare de intensitatea vânturilor.

Până atunci acele autorități străineze se ”mulțumesc” cel mult cu îndepărtarea frunzelor de pe alei. Adică niște angajați vin cu suflante sau cu greble și trag frunzele căzute spre zonele nepavate. Și asta doar dintr-o logică de siguranță a pietonilor, pentru că frunzele multe și umede sunt și alunecoase. Partea fals-estetică ne este caracteristică doar nouă – locuitorii unei țări în care la un moment dat se măturau și pădurile. Ca să fie curate. Pentru că așa dorea tovarășu’. Tovarăș care cel mai probabil nu știa care este legătura dintre frunzele căzute toamna și humusul care îmbogățește solul și hrănește plantele. Precum administratorii de spațiu verde românesc de la ora actuală, nu?!

Inutilitatea acestei acțiuni repetate obsesiv în parcurile de la noi ar fi amuzantă, dacă nu ar veni la pachet cu o hemoragie a banului public. Pentru că, de exemplu, un spațiu curățat de frunze în București în perioada asta ”riscă” să se umple de frunze din nou până a doua zi.

Și mai este o veste bună: zonele cu gazon din jurul arborilor sunt adăpostite la umbră! Majoritatea băncilor nu sunt. Aleea centrală nu este. Dar gazonul stă perfect din acest punct de vedere.

Chiar când au trecut pe lângă mine, una dintre doamnele din imaginea de mai sus îi spunea prietenei sale: ”Nu știu de ce mi-o fi așa urât în ultimul timp să mai trec prin parcul asta!” … Chiar așa! Oare de ce??

Mă rog, se poate ca în curând și aleea centrală să se mute pe gazon pentru ca, deh! bucureșteanul va căuta și el umbra dacă tot a ajuns în parc.

Cam atât pe scurt din punct de vedere al confortului în utilizare – cum i se spune la chestia aia când te simți bine în spațiul public în limbajul de specialitate de prin alte țări.

Acum, din punct de vedere arbori și a lor toaletare:

… Din 2014 și până acum au fost tăiați deja 6 arbori (cel mai probabil pentru că se uscaseră), iar unora încă nu le-au fost extrase rădăcinile, astfel că lemnul putrezit găzduiește deja o mulțime de boli și dăunători care ajută ori vor ”ajuta„ în curând și arborii din jur să aibă probleme (mai mari decât cele pe care le au deja).

… Un arbore este complet uscat și aparent, față de ramurile tăiate în 2014, nu reprezintă un pericol pentru cei care trec pe această alee. În caz contrar mă gândesc ca cineva s-ar sesiza și în loc să se taie arbori sănătoși de prin oraș s-ar aduce cu o drujbă și până în Herăstrău.

… Încă trei arbori din acest aliniament sunt în situația în care cel mai probabil nu mai apucă primăvara viitoare.

Așadar 10 arbori dispăruți, uscați sau aflați într-o situație ireversibilă. Da! Pierderile au ponderea pe care ar putea să o anticipeze orice specialist pentru următorii 2 ani după o intervenție atât de agresivă și de neprofesională.

Acum pentru ansamblul arborilor din acest aliniament este nevoie de mai mult timp de studiu decât o trecere în fugă pe aleea principală. Dar semnele sunt acolo și se pot citi și interpreta foarte ușor dacă ai idee la ce te uiți. Și dau în cele ce urmează un exemplu pe care de regulă îl pot înțelege specialiștii și pot aprecia cât de gravă este situația fiecărui exemplar în parte. Menționez că în imagine sunt prezente două dintre semnele caracteristice exprimate de ”limbajul arborilor” (nu! această sintagmă nu face referire la momente în care te-ar apuca brusc să auzi voci ci la modul în care arborele exprimă la exterior problemele de la interior).

Cât privește capacitatea arborilor de a-și cicatriza rănile înainte de instalarea descompunerii lucrurile aceștia stau foarte prost. De exemplu, stejarul din imaginea de mai jos abia a avut timp să acopere câțiva centimetri din secțiunea tăieturii (vezi țesutul mai deschis la culoare format pe rană, către dreapta imaginii). Către stânga imaginii se poate observa faptul că arborele nu a început să cicatrizeze rana pe acea zonă pentru că unghiul de tăiere a dus la secționarea ramurii peste nivelul țesutului care produce calusarea (cicatrizarea rănii).

Și ciupercile s-au instalat peste tot. Ciupercile – adică acei indicatori pentru începutul sfârșitului.

În cea de-a treia imagine, în stânga rănii necicatrizate pe care s-a așezat o ciupercă se poate vedea un cerculeț de un gri mai deschis. Aceea este cicatricea care acoperă o rană generată de tăierea unei ramuri pe vremea când lucrurile se făceau cu cap și nu apăruse ”toaletarea”. Dimensiunea redusă a rănii a permis arborelui să o cicatrizeze înainte ca lemnul fie atacat de dăunători și să se descompună. În plus, ramura a fost tăiată din raționamente care țin de formarea coroanei. Această ramură se afla mult prea aproape de alte două ramuri (cea unde acum este ciuperca și cea de mai sus unde a rămas un cvasi-ciot) și a fost suprimată pentru a balansa forma coroanei.

Și cazurile de acest fel sunt nenumărate …

O dovată a faptului că și altcineva în afară de mine mai gândește că aliniamentul este pe ducă este faptul că deja între arborii din aliniament au început să fie plantați alții tineri. Dacă lucrările de ”toaletare” sunt așa de benefice unui arbore și în plus atât de bine realizate în cazul acestui aliniament (cum se straduie să îmi explice zilele acestea foarte mulți ”comentatori” cărora nu le cunosc experiența profesională în legătură cu subiectul) cred că pot să mă întreb în mod legitim: de ce a simțit nevoia administrația publică să mai facă niște cheltuieli în plus? De ce dublează un aliniament viabil?

Din păcate standardul de pepinieră al materialului săditor utilizat pentru realizarea noilor plantari este penibil pentru o intervenție de refacere a unui aliniament al unui monument istoric Clasa A cum este cazul Herăstrăului. În cazul speciei alese pentru noile plantații, cu standardul acesta este posibil ca măcar copiii nepoților mei să mai ajungă să vadă în Herăstrău un aliniament de genul celui tăiat în 2014. În plus, calitatea materialului săditor și probabil și a lucrărilor de întreținere sunt atât de proaste încât mulți dintre arborii nou introduși sunt deja uscați la ora actuală.

Spre comparație cu ce ar trebui să se întâmple cu un aliniament din punct de vedere gestionare și cum ar trebui să funcționeze acesta indiferent ce tăieri îi sunt aplicate adaug o imagine cu Aleea Alfred Lacroix – Edmond Perrier din Jardine des Plantes (Paris). Deși în acest caz este vorba de o altă specie folosită în aliniament, el funcționează la fel cum funcționa și cel din Herăstrău înainte de ”toaletarea” din 2014. Cea mai mare parte a volumului coroanei este concentrat către vârful acesteia pentru a permite generarea unui volum cât mai mare de aer rece, iar rolul aliniamentului este acela de umbri aleea pe care o însoțește, oferind astfel  confort utilizatorilor.

Iar cu privire la standardul de pepinieră al materialului săditor care se utilizează pentru realizarea de amenajări importante ale orașului adaug câteva imagini din Berlin – zona Bundestag. Pe lângă dimensiunea plantelor, imaginile prezintă și sistemul de udare slow release watering bag care se folosește în străinătate pentru alimentarea cu apă a arborilor nou plantați. Acest sistem înlocuiește sistemul de udare prin aspersiune sau pe cel de udare prin picurare, care sunt folosite de regulă în România. Străinii aleg acest sistem pentru udarea arborilor deoarece:

… nu consumă resurse fără a fi capabil să direcționeze apa acolo unde arborele are nevoie, fiind cunoscut faptul că la udarea prin aspersiune apa de regulă se împrăștie și se evaporă până a putea fi  absorbită de pământul din zona rădăcinilor (pentru ca da! arborii nu sunt gazon!)

… pot fi controlate foarte strict, acolo unde este cazul, adaosurile de substanțe nutritive

… sacii pot fi reutilizați pentru alți arbori după finalizarea sesiunii de udare (pentru ca da! arborii nu au nevoie de o udare permanentă ci de sesiuni în care se aplică cote de udare stabilite în funcție de specie, dimensiuni, precipitațiile dintr-o anumită perioadă, etc.)

Mai jos, ultima imagine prezintă dispozitivul care măsoară cota de udare aplicată, aportul de apă nefiind lăsat niciodată la aprecierea ”ochiometrică” a persoanei care face udarea propriu-zisă.

Nu am absolut nici o informație cu privire la modul în care au fost udați arborii nou plantați în aliniamentul din Herăstrău, dar m-aș încumeta să spun că nu au mai văzut o cană de apă de la plantare (cu excepția precipitațiilor desigur). Și aș mai emite o părere: nimeni nu a stabilit o cotă de udare de care aceștia au nevoie.

Cam atât despre aliniamentul din Herăstrău la 1 iulie 2016 …